Din „Dicţionarul scriitorilor români” cititorii de astăzi pot afla, de pildă, că Mircea Damian a avut „o existenţă dezordonată şi nomadă, trăind de pe o zi pe alta, peregrinând din oraş în oraş (Bistriţa, Dej, Bacău, Galaţi, Constanţa), întemeind sau colaborând la diverse publicaţii obscure. S-a stabilit în cele din urmă la Bucureşti; lucrează în câteva redacţii, întemeiază şi conduce el însuşi „Vitrina literară” (1929-1934). Se lansează şi în literatură, ca autor de povestiri umoristice”.

Portretul lui Mircea Damian, anii 30. Ulei / panza de Lily Verea Schneider

„Dicţionarul general al literaturii române” a considerat că-l putea caracteriza mai bine în aceşti termeni: „Ca gazetar are vână şi o doză de ferocitate, punctând apăsat prin violenţa sarcasmelor cu care îi izbeşte pe aceia care îi cad sub condei. Mereu încruntat, pus pe cârcotă, arţăgosul se arată, în articolele lui, ba scârbit, ba mânios, iar răutatea aceasta conţine parcă şi un grăunte de ură. ”

Tot atâtea aprecieri ce nu prea pot stârni curiozitatea iubitorului de literatură.
Mai nuanţat în judecarea lui Mircea Damian, I. Negoiţescu ni-l aduce – în „Istoria literaturii române” – mai aproape de înţelegerea cititorului scriind: „Folosind în romanul „De-a curmezişul” (1935) un material autobiografic, urmând a fi utilizat probabil altă dată, cândva, de alţii, tot ca document de epocă, Mircea Damian e în schimb veritabil artist în câteva din nuvelele strânse în culegerile „Eu sau frate-miu”(1930) şi „Două şi-un căţel” (1935) selectate apoi în „Bolşevicul”, unde personajele şi situaţiile momentelor lui Caragiale revin, de astă dată într-o lume absurdă nu ca fond, ci ca formă: mistificarea patologică (dubla personalitate, autocopia), mutaţii de caracter surprinse în aspectul lor mai mult grotesc decât misterios, dar cu tentă pirandelliană, simulând profunzimea marelui scriitor italian, poate mai aproape totuşi de humorul benign al literaţilor americani. „Rogojina” (1945) de un naturalism care împrumută realităţii, fără nici un efort de disimulare formele literaturii; e o descriere dură, viguroasă a universului penitenciar, cu apreciabilă exactitate, surprinzând angrenajele şi figurile lui”.

„Avea o mândrie care era înţeleasă greşit şi o fermitate în atitudini şi acţiune care incomoda. De aceea a avut duşmani, dar tot de aceea a avut şi prieteni. Mă socotesc printre aceştia din urmă şi dovada prieteniei lui am avut-o în multe împrejurări”.
Alţii, puternicii zilei, n-aveau, însă, motive să-l aprecieze şi cu atât mai puţin să-i fie îndatoraţi. Căci, aşa cum cu bun cuvânt a observat şi Al. Raicu – în „Luminile oglinzilor” (Ed. Minerva, 1974) – Mircea Damian „nu s-a ferit niciodată să-şi spună deschis părerile, chiar atunci când era conştient că-l pasc primejdiile”. O făcea nu ca să braveze, nu spre a dobândi vreun avantaj personal, ci dintr-o nestăpânită nevoie de a spune lucrurilor pe nume, de a dărâma falsele statui ale vieţii publice şi cu un curaj rareori atins în publicistica noastră. Iar consecinţele n-au întârziat să se arate, făcându-l să cunoască de două ori închisorile timpului.

mai mult la  www.romlit.ro