Stelian Tanase „O SINUCIDERE CU CÎNTEC. Nicolae Vlădoianu patronul teatrului Alhambra se sinucide trăgîndu-și un glonte de revoler în tîmpla stîngă”

O SINUCIDERE CU CÎNTEC. Nicolae Vlădoianu era patronul teatrului Alhambra. Multe evenimente de rezonanță s-au consumat aici. Cînd nu avea pe afiș spectacole jucate de trupa sa, pleca în turnee prin țară și inchiria sala. Era un impresar influent, bogat, cel mai important din epocă. Schimbarea de la 23 august 1944 nu i-au afectat afacerile, dimpotrivă. Publicul numeros i-au asigurat rețete financiare pe măsura.

Avea presă buna și multiple conexiuni cu lumea bună. Evident cu mari cheltuieli…de protocol. Era educat, facuse studii de drept la Paris. Provenea dintr-o veche familie. Era nepot al lui Barbu Vlădoianu, primul primar al Bucureștilor, numit de Cuza. Succesul lui în branșă nu era intimplător. Avea capital, se pricepere la afaceri, avea fler.

A lansat multe nume în industria spectacolului bucureștean.

Și totuși la 27 iulie 1947, Nicoale Vlădoianu – marele impresar și patron de teatru – se sinucide trăgîndu-și un glonte de revoler în tîmpla stîngă. Glontele a perforat cutia craniană ( din raportul Poliției) și s-a oprit în perete. Drama s-a consumat dimineața, la ora 11,30, în apartamentul familiei Vlădoianu din strada Jules Michelet 8. Cînd soția sa, alarmată de detunatură, a intrat în cameră, „ arma gestului funest încă fumega. Primele cercetari au stabilil cauzele sinuciderii – ele se datoresc depresiunii morale și jenei financiare datorită turneului inteprins în Orientul mijlociu„ notează Rampa. Și mai notează că N. Vladoianu “ nu a lăsat nicio scrisoare.” În urma sa rămîn – văduva și trei copii, două fete și un băiat. Avea 55 de ani. Corpul său a fost depus la biserica Andronache din cartierul Colentina, ctitorie a familiei. O gardă formată din angajații teatrului Alhambra a stat lingă catafalc.

Vestea a luat prin suprindere toată suflarea artistică bucureșteană. A fost o sinucidere de onoare, legată de datoriile enorme contractate în turneul din Egipt. Cheltuielile au depășit cu mult ce se prevăzuse, iar încasările nu au fost cele așteptate. Scandalul din presa i-a dat un motiv în plus să-și ia viața. Falimentului afacerii sale de asemenea. Deznodămint cu totul neașteptat, dat fiind că în urma cu numai șase luni situația sa era infloritoare. Vineri 13 decembrie 1946 presa scria pe larg despre ceremonia de sărbătorire a 20 de ani de la înființarea companiei sale, Alhambra.

Lume multă și bună. După mesajul de felicitare trimis de regele Mihai, ( reprezentat de maresalul palatului Octav Ulea si de secretarul său particular, Mircea Ioanițiu), au vorbit Ion Dacian, vedeta trupei, regizorul Ion Șahighian, poetul Tudor Arghezi, etc. Au fost prezenți primul ministru dr Petru Groza, ambasadorul URSS, mitropolitul Efrem din partea patriarhului Nicodim, Octav Livezeanu, ministrul informatiilor, etc. În sală se aflau printre altii, Ion Marin Sadoveanu, Egizio Massini directorul Operei romane, regizorul Sica Alexandrescu, etc. Nicolae Vlădoianu era la zenitul carierei sale, era decorat (cu Meritul cultural in grad de cavaler), si elogiat de toată presa.

Cu putin timp inainte – la sfirsitul lunii noiembrie – Nicolae Vlădoianu anunța într-un interviu în RAMPA plecarea companiei Alhambra intr-un turneu de mari proportii, pe traseul Iugoslavia, Bulgaria, Egipt, ( ianuarie/februarie 1947), URSS (aprilie/mai ). Urmau să fie jucate două spectacole „ Prințesa circului „ de Emmerich Kalman (cu Ion Dacian, vedeta trupei) și un music-hall inspirat din folclor. Era vorba de un ansamblu de sute de persoane, corp ansamblu, interpreți, orchestra big-band, corp de balet, personal tehnic. Costurile erau enorme – 7 miliarde lei – cele mai mari din istoria teatrului romanesc. Transport, hoteluri, mese, salarii.

RAMPA titra „ Alhambra și Vlădoianu într-un turneu în sud”. Erau zilele fierbinți de după alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946.

Opera sub conducerea lui Egizio Massini anunța spectacolul „Dama de pica” de Ceaikovski, după Puskin. Era o reverență față de sovietici. Tristan Tzara, poet dadaist în tinerețe, acum emisar al PCF, se afla la Bucuresti și era sărbătorit de SSR. Presa publica largi extrase dintr-un discurs ținut de N Moraru, tartor ideologic de ultimă oră, sub titlul „Să fim cu toții ostași ai frontului anti-imperialist!”. Clar, nu!? …

În acele zile începea demolarea vechiului teatru national de pe Calea Victoriei, bombardat de nemți în august 1944, deși guvernul dr Petru Groza anunțase în repetate rinduri reconstruirea lui. Altă demolare din acele zile a fost cea a Teatrului Lyric din strada Walter Mărăcineanu. Aici jucase cindva marea Sarah Bernard, tot aici se aflase sediul Operei romane.

Presa anunța concomitent că „Ansamblul Alexandrov de cîntece și dansuri al Armatei roșii” poposea la București pentru mai multe spectacole. Au fost intens popularizate de aparatul de propagandă PMR. Succesul era asigurat de fidelii partidului mobilizați să umple sălile. Totusi știrea de pe prima pagină era cea despre turneul Alhambrei. A stirnit maxim interes în public. Era ceva spectaculos pentru o țară abia ieșită din război, aflată sub ocupație străină. Părea un semn bun, lucrurile păreau să intre în normal, era o gură de oxigen într-un noian de vești proaste. O țară înfrîntă, ocupată, ruinată, ingenunchiată, ridica, iată, capul. Trimitea ambasadori să îi reprezinte cultura. Publicul a înțeles exact ce făcea Nicolae Vlădoianu cu Alhambra lui. Nu era atît o lovitură financiară, cit mai ales una de imagine.

Slujba de înmormintare a avut loc începind cu ora 17,00 ținută de PSS Veniamin Pocitan asistat de 4 preoți. Era o slujbă de proporții, chiar dacă era vorba despre o sinucidere – cel mai mare păcat pentru ortodoxi. Probabil faptul ca biserica Andronache fusese ctitorită de tatăl său, generalul Vlădoianu, a contat. Cartierul Andonache/Colentina fusese ridicat pe moșia familiei și adesea pe cheltuiala ei.

Poate și faptul că Nicolae Vlădoianu era un personaj bucurestean arhicunoscut a contat de asemenea. Cert este că patriarhul Nicodim a fost de acord să fie îngropat creștineste, încălcînd canoanele. Lumea s-a inghesuit să insoțească pe ultimul drum. Zilele de priveghi au arătat că pentru locuitorii cartierului numele Vlădoianu însemna foarte mult. Dovadă – a venit in număr mare. Multi dintre ei botezati, înzestrați, cununați de el. Altora le dăduse loc de casă. Lăsa amintiri puternice și multe regrete.

Pentru mulți fusese un binefăcător. Nu e de mirare că acești nevoiași au fost în număr mai mare decit artistii care s-au grabit să îl uite deși le făcuse mult bine. Ii debutase si îi lansase, îi finanțase, le susținuse cariera. Destui s-au intrebat în seara slujbei unde sunt vedetele Alhambrei? Cam absente, cu treburi prin oraș. Recunoștința – după război- nu se mai purta cine știe cît.