Stelian Tanase : MALAGAMBA
A fost unul dintre cele mai stranii fenomene. Un personaj normal, un om cumsecade, care isi vedea de profesie, este luat drept altcineva. I se atribuie un rol de care era complet străin. Lumea il identifica cu aceste vedenii si confuzii. Se naste o legendă. Pina si Siguranța îl ia la ochi pe aceste toboșar născut/ crescut in Basarabia, la Chisinau, avind rădăcini armenești. Descinde la Bucuresti in 1937. Mai bine ar fi ales Parisul – oras mai înțelegător cu boema, contestația și experiențele insolite. Jarry de pilda cu Ubu al său ori avangardistii din anii 20 care faceau orice să provoace scandal. Bucureștiul era in anii 40 un oras traditionalist, patriarhal aproape. O ingramadeală de mahalale cu doua bulevarde haussman-iene care faceau cruce în dreptul statuii lui Brătianu ( ”patria recunoscatoare”). Sau – dacă poftiti –la ceas, unde iși dădeau întilnire indrăgostiții.
Aparitiile scenice ale lui Malagamba făceau senzație. Era un percuționist de clasă, orchestrele se inghesuiau să îl angajeze. Vorba cuiva – „Succesul este ca banul. Il ai sau nu il ai!” Malagamba il avea. Unde apărea, publicul se inghesuia să-l vadă, iar rețelele erau asigurate. Nu doar că era un personaj pitoresc, dar lumea il admira pentru prestațiile sale. Devine repede la sfirsitull anilor 30 o mare atractie. Il găsim in componenta celor mai redutabile orchestre. In sălile de concert, în marile restaurante, in sălile de dans. Apar inevitabil admiratorii, fanii- așa-zisii „malagambiști”. „ Porunca vremii” – jurnal legionar – ii numeste astfel și dezlănțuie o campanie de denigrări și atacuri impotriva lor. Criticile erau fanteziste, fără legătura cu realitatea. Multe fabulații și propagandă. Ținta acestei inversunari – Sergiu Malagamba. Modelul lui venea din „Occidentul putrefact”, Malagamba cînta jazz, „muzica negrilor” nu!? Or, „Porunca vremii’ voia să impună modelul nazist, Hitlerjugend.
Malagambiștii erau fani ai jazzului – un aspect. Al doilea aspect era ținuta. Ce atrăgea atenția asupra malagambistului? Intîi de toate – atitudinea de sfidare, prea relaxată pentru acei ani de război. Apoi ținuta – purtau pantofi cu talpi ortopedice, late de o palmă, tăiate din cauciuc de automobil. Nu te numeai malagambist – hipster ar veni azi – dacă nu te cocoțai pe asemenea incălțări. Sacourile erau croite in culori țipătoare, încheiate la un singur nasture. Erau croite in forma de triunghi, cu umeri lati si săltați. Lungimea lor pină spre pulpe, ca o haină trei-sferturi. Pantalonii ingusti la glezne, scurți, sa se vadă șoseta. Se purta cu o pălărie avind o pamblică lată de trei degete. Urma o eșarfă /fular galben pai care nu putea să lipsească. Cravatele de mătase, prinse cu cureaua, colorate strident. Obligatorii ca și batistuța deasupra inimii. Sacoul strins pe talie, cu destule buzunare. Tiparul a fost repede preluat de tineri.
Popularitatea lui Malagamba a deranjat autoritătile. La „Cafe de la Paix” s-a format chiar un „grup Anti-Malagamba”. Într-o seara citiva membri l-au asteptat la ieșirea localului unde cinta si l-au atacat huliganic. Pe scurt a fost creat un personaj controversat. De aici i s-au tras neplăcerile. Cînd Armata romană strunită de mareșalul Antonescu trecea Prutul să duca așa-zisul „ razboiul sfint contra bolșevismului„ atitudinile lui Malagamba puteau sa pară sfidătoare. Era nevoie să se dea un exemplu pentru a potoli lucrurile.
S-a ordonat o anchetă. Presa l-a luat la țintă, Malagamba era un subiect vandabil intr-o vreme cind cenzura ingusta la minim gama temelor despre se putea scrie. În februarie 1942 „Porunca vremii” dădea drumul canonadei, prin semnatura redactorului șef , un anume Mihail Băișoiu, cu un articol „Generația lui Malagamba”. Deci nu mai era vorba despre un toboșar, ci de o intreagă generație. Siguranța devine atenta la muzicant, mai ales că și alte gazete (Capitala, Seara etc) îl ataca glosînd pe marginea aparițiilor sale scenice. Reacția lui Malagamba este una naivă. Se apăra, trimițind dezmințiri acestor redacții. Peste toate acestea, Gaby Michailescu, cronicar muzical și impresarul Mariei Tănase, publică o broșura cu titlul provocator „ Malagambiștii”. Scandalul din acest moment a fost de neoprit, cu consecințe greu de bănuit pentru toboșar. Malagamba este arestat în noaptea de 2/3 Mai 1942 din apartamentul unde locuia cu chirie pe strada Arcului.
Presa publică un comunicat al Președintiei Consiliului de miniștri, titrat astfel în RAMPA – „Sergiu Malagamba și adepții săi internați în lagăr.” Citez – „ În imprejurările pe care le trăiește azi Neamul intreg, cînd ostașii noștri cad pe front, iar țara poartă cu mîndrie și sobrietate haina suferinții și a lipsurilor, s-au găsit cîțiva rătăciți și neserioși care să iasă pe străzi în costume și ținute de circ, încercînd prin manifestări neserioase și exibiții muzicale, să tîrască după ei și pe alții, expunîndu-i ridicolului.
Pentru a pune capăt cu totul acestei acțiuni cu totul neserioase și a se da o lecție și capului grupului cu numele de Malagamba, cum și tuturor celor – foarte puțini – care nu știu să respecte măsura și decența ceasurilor de luptă pe care le trăim, domnul Maresal Antonescu a ordonat ca numitul Sergiu Malagamba și toți cei din jurul său să fie internați in lagăr.„ Era o comică neînțelegere de tipul acelora cu care istoria noastră are adesea de a face. Malagamba nu avea nimic legat de politică. Malagambismul nu ere un curent idoelogic. Era un subiect scornit de ziare de scandal pentru a-și mări tirajul. Găsim în acest exemplu și o meteahnă a tuturor dictatorilor. Ei nu suferă diferențele, pe cei care ies din rînduri. Lucrurile aparte trebuie să dispară pentru a nu da un exemplu prost care să marcheze diferențele cu cei din jur chiar si cînd este vorba doar despre detalii, cum ar fi ținuta vestimentară. Teama de contaminare este dominantă – indiferent ca este vorba de Franco sau Jaruzelski. Trimiterea in lagăr a unui toboșar nu a făcut decit să îl pună pe sobrul mareșal într-o postură ridicolă.
„Cine sunt malagambistii – se intreba presa de o anumită factură. Răspuns – ” Unii care se îmbracă fistichiu și sfidează regimul cartelelelor, care își bat joc de celofibră și poarta haine de lînă natur. Unii care nu țin seama că pingelele se dau pe cartelă și poartă cîte trei rînduri de talpă la pantofi. Avem de a face cu elemente provocatoare care sfidează economia de război a țării. Să fie menționat…”(iși amintea acei ani de campania anti-Malagamba un jurnalist in RAMPA 1945, la 14 februarie). Au apărut inevitabil (servituțile popularitătii) provocarile de la extrema dreapta, organizate de asa-zisi patrioți.
„La unul din concertele sale, aparitia tobosarului de obicei intimpinat cu ropote de aplauze a fost intovărășită de fluierăturile unor agenti provocatori, instigați de articolele din ziar și artistul nu a putut părăsi sala decit sub o puternica paza politieneasca.” (RAMPA, își amintește Mass, presupun Ioan Massof, în februarie 1945). Problema Mareșalului nu a fost ținuta sau versatilitatea lui Malagamba pe scenă, ci „influența toxică și decadentă” asupra publicului. Cei interesați în acest scandal pretindeau că afecta propaganda de război printre tineri. Așa se explică de ce a fost ridicat de Poliție si expediat în lagărul Tg Jiu – cu un tren celebru, cel de 20,05 rezervat pentru cei internați in lagăr. Pentru agenții de Siguranță care investigau cazul, a fost clar repede că Malagamba nu avea nici un fel de amestec în acțiuni subversive. S-a încercat închiderea dosarului prin intervenții la colonelul Elefterescu, seful de cabinet al lui Antonescu, și chiar la Mareșal, dar fără sorți de izbindă. Ordinul era semnat personal de Conducător, si – se știa bine – „Maresalul nu greșește niciodată!” Astfel s-a născut legenda lui Sergiu Malagamba, toboșarul ajuns în lagărul de la Tg Jiu printre comunisti și legionari… E drept pentru scurt timp, o lună. În toamna 1942 Malagamba putea fi ascultat din nou in localuri bucurestene (Melody Bar, Mon Jardin, etc) etalindu-si arta, aureolat de nimbul că trecuse prin lagăr – care ii dădea și mai multă strălucire. Dintr-un toboșar devenise un personaj, un erou, o figură.
Găsesc in paginile de publicitate ale Romaniei Libere reclama unui film despre care nu știam nimic. Citez – „ Malagambiștii filmului romanesc de music-hall european in „ALLO BUCURESTI ! Premiera de Crăciun la cinema TIVOLI, de la ora 9 dimineata, in strada Academiei 20, Sala Libertatea, lîngă biserica Enei. O producție Balcan Film. In rolul principal cîntăreața/actrița chiliană Rosita Serrano“. Iși mai aminteste cineva de ea?
Era cunoscută mai ales pentru că a lansat (1940) cîntecul de mare succes „La Paloma”. Serrano a făcut cariera in Germania în anii 30/40. În timpul războiului aflată intr-un turneu în Suedia a cintat într-un lagăr de refugiați evrei. Ca urmare Berlinul a acuzat-o de spionaj. A preferat să nu se mai intoarcă în Germania lui Hitler. După încetarea războiului a încercat să se impună pe ecrane și pe scenă, fără mare succes.
A murit în sărăcie la 85 de ani, la Santiago de Chile. În „Allo, București! ” pe lîngă Rosita Serrano mai evoluau orchestra Key Evans și quintetul Asmunssen. Cloul filmului era Sergiu Malagamba. Apărea alături de orchestra lui Jean Ionescu, cu Titi Botez și Mircea Șeptilici. Din cîte știu, pelicula s-a pierdut. Ceva îmi spune că rolele sunt rătăcite într-o arhivă, sub un strat gros de praf, și că, odată și odată, filmul va fi găsit.
*Fragment din volumul in pregătire „Zvonuri despre sfirșitul lumii. Album de familie. București 1944-48” manuscris de sertar.
