NU TE MIRA – Rodica Rădiţa Râpeanu

Acum să revenim la ale noastre…
De ce mă dezbraci din cuvinte?
azi… m-ai privit altfel…
azi… ochii tăi m-au atins…

M-au ars!
Privirile tale, mi-au sfredelit sânii grei, ca două poeme…

Nu te mira! așa, i-ai numit tu, dorindu-ți, a le sorbi poezia,
gura ta, în nesfârșit de vocale, țipa să ies din fotografie
pentru a trăi împreună…

Mânile tale îmi frământau șoldurile,
m-am simtit prinsă ca-ntr-o menghină ce clanțănea neunsă în rugina dorintelor…
Te țineai de ele ca de două “mânere”
Cât de nonșalant!?
Curiozitatea ta striga după mine: “Incearcă-mă!”

Mă tem să stau cu tine la taifas,
mă tem de durerea neatinsului mușcat de atins!
Încerc să-mi acopăr frica cu pleoapele,
le-nchid dar, temerile mele sunt altele…
conturate de viul tău în fioruri:
albastre.. roșii… galbene,
mă năpădesc sălbatice plăceri!
Ce-i în mintea ta? …dragostea prinde culori din flamuri!
Limfa mea aleargă precum o flăcăruie smulsă, din inima muntelui,
prin măduvă… în vârf de deget… prin ascuns de ființă.
Aripi de colibri se zbat în lascivitatea mea plină de cuminte!

Te voi refuza până mă înverzesc de tine amețind pe călcâie…
O doamne! …ce bine că ești departe… altfel m-aș prăbuși
în satisfacția nebună pe care mi-o servesti drept fericire!

Totul seamănă cu un viol pe care nu-l reclamă nimeni!

Îmblânzitorule!

RODICA RÂPEANU