IDEI PENTRU UN POSIBIL PROGRAM DE GUVERNARE – Ec. Constantin Cojocaru

IDEI PENTRU UN POSIBIL PROGRAM DE GUVERNARE – Ec. Constantin Cojocaru

IDEI PENTRU UN POSIBIL PROGRAM DE GUVERNARE

15. Alinierea salariilor românilor la nivelul celor din ţările dezvoltate ale Europei.

Continui publicarea propunerilor mele privind un posibil Program de Guvernare a României pentru următoarele două decenii, prin care am putea elimina decalajele care ne despart de ţările dezvoltate ale Europei.
Aştept critici şi propuneri, pe care le vom lua în considerare la definitivarea textului Programului. Vom supune acest text aprobării Congresului Partidului Poporului şi, apoi, aprobării poporului român, în campania pentru alegerile parlamentare din anul 2016.
Iată propunerile mele privind măsurile concrete, practice, prin care salariile românilor ar putea ajunge la nivelul celor din ţările dezvoltate ale Europei.

„În anul 1989, salariile românilor ajunseseră să reprezinte peste o treime din media salariilor din ţările dezvoltate ale Europei.
Exprimat în preţurile anului 2014, în anul 1989, salariul mediu al românilor a fost egal cu 420 de euro. Tot în acel an, 1989, salariul mediu al francezilor a fost de 1.230 euro, aceasta însemnând că, în acel an, 1989, salariile românilor reprezentau 34% din cele ale francezilor.
În anul 2014, salariul mediu al românilor a fost de 385 euro, în timp ce salariul mediu al francezilor a fost de 2.130 euro, ceea ce înseamnă că, acum, salariile românilor reprezintă 18% din cele ale francezilor.
În timp ce salariile francezilor, ca, de altfel, şi ale celorlalte popoare europene, au crescut, în ultimii 25 de ani, în medie, de aproape două ori, în unele ţări mult mai mult, salariile românilor sunt mai mici decât erau cu un sfert de secol în urmă.
Rezultatul celor 25 de ani de „reformă” este acela că decalajele care ne despart de ţările civilizate ale Europei sunt mult mai mari decât erau în 1989, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul salariilor.
În prezent, salariul mediu în Elveţia este de 5.050 euro, în Norvegia, de 4.450 euro, în Danemarca, de 3.160 euro, în Suedia, de 2.970 euro, în Finlanda, de 2.330 euro, în Anglia, de 2.225 euro, în Irlanda, de 2.160 euro, în Olanda, de 2.140 euro, în Franţa, de 2.130 euro, în Austria, de 2.115 euro, în Germania, de 2.055 euro, în Belgia, de 1.945 euro, în Italia, de 1.925 euro, în Spania, de 1.735 euro.
S-a ajuns la această situaţie dezastruasă a salariilor românilor exclusiv din cauza politicilor economice criminale puse în practică de guvernanţii postdecembrişti ai României. Cu capitalul acumulat până în anul 1989, cu resursele naturale şi umane de care dispunea România în anul 1989, astăzi, în anul 2015, salariul mediu al românilor ar fi fost de peste 4.000 de euro pe lună, adică foarte aproape de cel al elveţienilor.
La distrugerea salariilor românilor au participat toate componentele statului român, dar principalul merit în această „operă” revine Băncii Naţionale a României, aflată, în toată această perioadă, sub conducerea lui Mugur Isărescu.
În perioada 1990-2000, în ciuda faptului că PIB-ul României a scăzut cu peste 16%, masa monetară, cantitatea de bani în circulaţie, a cresut de peste 360 de ori, ceea ce a declanşat cea mai mare hiperinflaţie din istoria României, în timp de pace. Între anii 1990 şi 2000, în România, preţurile au crescut de perste o mie de ori, în timp ce, în Cehia, de exemplu, în aceiaşi perioadă, preţurile au crescut de numai 3 ori.
Hiperinflaţia, însoţită de indexarea subunitară a salariilor şi pensiilor a avut ca efect, implcabil, reducerea dramatică a salariilor şi pensiilor, a căror putere de cumpărare a scăzut la jumătate, în anul 1997, faţă de aceea din anul 1989.
Reducerea salariilor şi pensiilor a determinat, însă, reducerea cererii pentru produsele şi serviile întreprinderilor româneşti, care nu au mai avut cui să vândă, au intrat în incapacitate de plată, în faliment, au fost închise, demolate, vândute la fier vechi, sau „privatizate”, la preţuri simbolice.
Închiderea şi demolarea a mii de întreprinderi a însemnat, însă, distrugerea atât a unei mari părţi din capitalul naţional, cât şi a milioane de locuri de muncă.
De la 515 miliarde de euro, cât valora capitalul fix, imobilizările corporale, existent în economia României, în anul 1989, mai rămăseseră în funcţiune numai 165 de miliarde de euro, în anul 2000.
Din cei 8,0 milioane de salariţi, existenţi în anul 1989, în anul 2000, mai rămăseseră 4,6 milioane.
Această diminuare drastică a celor doi principali factori de producţie – capitalul şi forţa de muncă – a determinat şi reducerea PIB-ului, de la 110 miliarde de euro, în anul 1989, la 92 miliarde de euro, în anul 2000.
Distrugerea milioanelor de locuri de muncă a determinat nu numai aruncarea acestor milioane de români pe drumuri, în final, îzgonirea lor din ţară, dar şi deteriorarea brutală a raportului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, care a acţionat şi ea ca foactor de presiune asupra nivelului salariilor românilor.
Aşa s-a ajuns ca românii să fie, astăzi, poporul cel mai exploatat, cel mai jefuit din Europa. În anul 2014, ponderea salariilor în valoarea totală a PIB-ului creat în România a fost de 32,0%, iar a profiturilor de 55,1%. Asta în timp ce, în acelaşi an, în Elveţia, de exemplu, ponderea salariilor era de 62,2%, iar a profiturilor de 35,8%.
Situaţia se agravează prin aceea că, cea mai mare parte a capitalului fiind acaparată de corporaţiile transnaţionale, cea mai mare parte a profiturilor, a celor 55,1 procente din PIB-ul României, sunt sifonate în afara ţării. Noi rămânem cu salarii şi pensii de mizerie, fără bani de investiţii, fără noi locuri de muncă. Avem de ales între a acepta salariile şi pensiile oferite de oligarhi, în ţară, şi a pleca din ţară.
Putem scăpa din această situaţie făcând ce am mai făcut şi noi de-a-lungul istoriei şi ce au făcut şi fac şi alte popoare. Soluţia este aceea de a redeveni stăpâni pe resursele ţării, pe care să le folosim în interesul nostru. Această soluţie se numeşte Legea Cojocaru privind construcţia economiei democratice.
Prin aplicarea prevederilor acestui proiect legislativ putem reţine şi investi, în ţară, cel puţin 30% din PIB-ul care va fi creat în România, în următorii ani.
Putem acumula şi investi 30% din PIB dacă instituim un impozit progresiv pe marile averi şi folosim banii obţinuţi din acest impozit pentru a-i împroprietări cu capital productiv pe toţi cetăţenii României.
Investind 30% din PIB, în fiecare an, putem obţine o creştere economică de cel puţin 10% pe an, ceea ce înseamnă că, în zece ani, PIB-ul României va ajunge la 475 miliarde de euro, faţă de va 150 miliarde de euro, cât este acum. Deci, o creştere de 3,2 ori. PIB-ul pe cap de locuitor ar ajunge la 22.000 euro, faţă de 7.600 euro, cât este acum. Ne-am apropia, astfel, de PIB-ul pe cap de locuitor din Italia, de exemplu, care, în prezent, este de 25.600 euro.
Îmbunătăţind şi raportul dintre salarii şi profituri, am putea creşte salariul mediu mai mult decât PIB-ul. În anul 2025, am putea ajunge la un salariu mediu de 1.800 euro pe lună, mai mult decât este, în prezent, în Spania.
Până în anul 2035, salariul mediu al românilor ar putea ajunge la 3.500 euro pe lună, adică atât cât va fi, în acel an, 2035, şi în ţările dezvoltate ale Europei, cum ar fi Anglia, Germania, Franţa, Olanda etc.
Nu propun miracole.
Propun lucruri pe care le-am făcut şi noi, le-au făcut şi le fac şi alţii.
Aceste lucruri sunt: muncă, economisire, investiţii, capital, capacităţi de producţie, locuri de muncă, democraţie economică, echitate în însuşirea avuţiei create în economie, restabilirea suveranităţii naţionale asupra resurselor ţării, alungarea hoţilor de la conducerea statului român.”

Constantin Cojocaru
18 iunie 2015.