Cămăşile de Elena Mihalachi

Cămăşile de Elena Mihalachi

Cămășile
S-au copt macii în mine, iar genele mă dor de dor,
Pe fereastra de lângă drum, îți cos cămăși
în două culori, pe care tot eu o să le port…
degetele au dat în floare și las amprente pe corpul tău,
cu miros de vișin…

De-aș putea să ating ziduri firave
și să mă ascund după învelișul umerilor rotunzi,
întinsă pe libertatea de plumb,
și picioarele așezate neîndemnatic
peste coate,
să-ți mângâi sadic algoritmul adulterului tău,
deja expirat
cu trupul prin toate odăile unei clepsidre,
să scot viemii albaștri din îngerii orbi,
să mă împărtășesc cu țărâna crescută sub soare,
Și buzele, să le binecuvântez cu rădăcini rupte
din pământul sterp…

Atunci, din mâinile mele, ar cădea ziduri…
și tăcerea ta,
o dată cu ele…

 

Elena MIHALACHI